Poezie pentru omul orb…

AL TREILEA DEMON

Il priveam cu oarecare retinere fara sa ma holbez si o faceam in fiecare dimineata.

E un soi de retinere in modul in care ii privescpe acesti oameni .Nu pot intelege daca e curiozitate sau mila sau un soi gratitudine fata de faptul ca viata mea este cu mult diferita de a lor.Nici nu incerc din rasputeri sa inteleg. E derutant insa modul in care falsa mea compasiune se spulbera imediat ce sunt nevoit , sa intru in contact cu genul asta de oameni.In realitate intru in contact cu oameni mult mai rai,cu adevarati nemernici, pe care nu ar trebui sa ii ating nici macar de la distanta cu un bat, acestia insa imi frapeaza vazul in asemenea mod incat uit adeseori de nimicnicia lor si traversez teritoriul.

Imi aduc aminte perfect cum plouase in seara aia.O ploaie varatica cu miros de fum, iarba si mir dulce.Priveam pamantul invaluit de siroaie de pe fereastra mea din camera in care locuiam in gazda.
Nu m-am gandit nici pentru o secunda la ceva anume in momentele in care priveam ploaia.Mintea mea era goala si asa aveam intentia sa ramana.

Lucram la domnul C. atunci ca om bun la toate.Astazi inhamam caii pentru plimbarea domnisoarei C.maine defalacam o parte din gradina cu legume. Principala mea ocupatie era insa fara indoiala, desfundarea cosurilor toamna tarziu.
Conacul era urias iar hornurile se ridicau la inaltimi tulburatoare. Nu pot spune acum daca eram foarte priceput la asta sau doar dispensabil, era atributia mea si punct. Erau zilele acelea in care nu mai aveam bani decat de paine cu ceai. Atunci mi-au degerat trei degete de la mana dreapta si tot atunci era sa lesin pe acoperisul conacului din pricina frigului. Zilele acelea nu sunt departe nici acum.
In ziua in care ploaia de vara patrunsese prin tavanul micutei camere in care locuiam pe strada J. si imi udase singura pereche de pantofi pe care o aveam, fusesem alergat de domnul C. in toate zonele orasului. La bacanie, la dispensar, acasa la primar, la taraba cu fructe din coltul pietei unde merele erau mai lucioase, la domnul M. la croitorie, din nou in piata unde tiganca imi luase pe kilogramele de mere de trei ori mai multi bani decat trebuia.
Asadar, ma simteam obosit si ma durea capul. Priveam ploaia si nu ma gandeam la nimic.
Imi amintesc vag ca am mancat ceva prajit in foarte multa untura si am baut doua pahare de vin rosu din partea gazdei, pahare pe care aveam sa le regret amarnic a doua zi, nu pentru ca as fi baut prea mult ci pentru ca posirca era atat de proasta inca gustul de mucegai si caceadar mi-a ramas mult timp in gura.

Dimineata parea una obisnuita. Am iesit din mica mea camera cu perdele afumate si am plecat spre domnul C. pe acelasi drum pe care plecam in fiecare dimineata .
Vedeam oameni grabiti ,cladiri crapate, o miscare continuua in jurul meu care ma inviora in fiecare dimineata.Banuiesc ca e vorba de senzatia aceea de scop precis pe care o are lumea sau cel putin o mare parte din lume .
Dimineata decurgea monoton asa cum o iubeam sau asa cum ma obisnuisem sa o iubesc.
Era mazga pe jos, iar pantofii mei erau inca uzi. In fata scarilor de marmura furnicarul se ingrosa,era lume multa, inghesuita, miscarea se oprise iar fetele erau indreptate in acelasi loc.
Am marit pasul pana cand multimea de corpuri mi-a oprit inaintarea .

Si nu-mi pasa ce prezicator nebun isi vindea revelatiile la colt de strada.

Eu imi cautam batranul, vagabondul care imi facea fata sa se schimonoseasca de mila, omul care ma facea sa multumesc in fiecare zi pentru viata mea plina de neajunsuri.Il cautam disperat, cum nu o facusem niciodata.Ma strecuram si impingeam trupurile greoaie din fata mea agatand cu nasturii mei mari veste si paltoane, trecand nepasator cu picioarele pline de noroi peste sandale de femei, peste pantofi de barbati.
L-am zarit din spatele unei palarii negre, cu genunchii dusi la piept, cu parul alb ce-i acoperea jumatate din fata stropita cu noroi. Avea aceleasi zdrente care imi faceau dimineata mai buna, aceiasi bocanci fara sireturi cu limbile aplecate inainte. Ochii refuzasera sa se inchine mortii ramasesera deschisi procesand chinul de zi cu zi.

Si ma miscam mai greu ca niciodata, iar durerea pe care o simteam in piept era din ce in ce mai intensa. Ma invarteam cu lumea, cu trecatorii, cu ferestrele magazinelor, cu zgomotul rotilor de trasura ca si cand intregul univers s-ar fi topit peste mine. Imi amintesc ca am pasit ca un nou -nascut. Simteam maini reci si inerte, adierea paltonului ce imi cadea de pe umeri in noroi, genunchi de sticla si o durere in crestet.

M-am asezat usor langa bocancii ce zaceau impreunati.Am intins mana , care brusc nu mai tremura si am incercat sa-i ating ochii. Ma simteam mai lucid ca niciodata in locul stramt de langa scarile de marmura zgariata, pe mazga uda. Simteam ca scarile de marmura imi dadusera intr-o zi cu soare nastere si ca totul se intampla prin voia scarilor.

In momentul acela mi-am amintit cand l-am vazut pe batranul cersetor pentru prima data.
Statea tot acolo pe scari, era aplecat cu un genunchi in pamant si aduna cu greu de pe marmura monedele pe care le aruncasera trei pustani in batjocura.

Era o distractie teribila pentru ei sa-l vada incercand sa ridice monedele plate de pe suprafata si mai plata a scarilor. Cu unghiile mari si pline de pamant, batranul ridica cate o moneda insa le scapa din buzunar pe celalalte in momentul in care se apleca.
Pe cei trei baieti ii distra foarte tare scena si strigau ironic incurajari catre batran.
De atunci fusese acolo in fiecare zi .

Vedeam din locul acela multimea care se spargea usor, oameni care mergeau catre scopul lor zilnic, unii se grabeau altii nu. Insa toti,absolut toti, isi gaseau timp sa priveasca.Nu spre mine sau spre batran, nu spre ceva anume.Erau cu totii in viata, traiau dincolo de rutina spre marea mea surprindere.

Raman etern indatorat si recunoscator batranului care ma privea in fiecare dimineata. Privirea lui m-a scos din putoarea multimii.Cu siguranta nu voi afla niciodata cine a fost, sau ce anume a facut inainte sa ajunga in coltul scarilor. Daca s-a nascut acolo sau daca si-a baut constiinta pana la nebunie.Toate astea conteaza acum mult prea putin. Povestea lui mi-a fost spusa fara cuvinte.Am gasit pentru cateva momente pe niste scari ude, in furia cotidianului, in strigatul multimii, linistea pura si intacta.

Versetul III

Era noapte iar vantul batea acum din fata, aproape ca-i prinsesem naravul.
Doua zile din fata plin de fierbinteala si uscat ca rumegusul, alte doua din spate, rece si ud, drept in plamanii mei care sufereau fara sa scoata un cuvant.
Prima data l-am simtit ca pe o usturime de-a lungul spinarii, apoi ca pe o umbra groasa aproape palpabila, o umbra familiara prin catifeaua ei pe care poate o indragisem candva.
M-am intors cu greu apsand pe degetul mare de la picior, asa cum o moristile din tabla se intorc in loc dupa vant si am mijit ochii pentru ca lacrimile sa-mi stearga cenusa.
Silueta de inaltime medie afundata in intuneric si departare incepea sa se desavarseasca din ce in ce mai mult.
Sclipiri de stea cazatoare sau de lumina reflectata in oglinda insoteau corpul subtire ce calca rar spre mine.

Mai intai picioarele…

Desculte, cu piele alba catifelata si degetele mici, parca infipt in roca tare ,vulcanica de o forta necunoscuta. O roba alba cusuta in fire de argint, vaporoasa si pulpele ce se conturau la fiecare pas.
Un cordon argintiu, impletit ce atarna pana la genunchi si incindea pana la sange talia.

Apoi bustul nascut de intuneric…

Slab ca un om bolnav cu oasele iesite prin culoarea deschisa a robei. Aplecat spre partea drepta de parca doua coaste ar fi fost scoase si inlocuite cu aer sau melana de perna.

Mainile, ce cautau puterea de a trage corpul mai departe…

Pumnii stransi in cocoloase mici, acoperiti de sute de firisoare mov facute din sange incheiau desfasurarea bratelor rahitice, supte si lipsite de putere. Cute de boala deasupra umerilor si la subrat.

Si capul cu infatisarea bine cunoscuta…

Par negru, des, ca peria de paie, lipsit de perciuni dar cu un smoc in varful capului ce acoperea din cand in cand, in bataia vantului, ochii de o culoare incerta.
O infatisare despre care stiam atat de multe dar care nu mi-a povestit niciodata ceva cu adevarat interesant.

Atunci s-au intors, ca intr-un vartej, memorii vechi, ascunse de rusine, acoperite de ani si preocupari, toate apartinand unui om pe care il cunoscusem candva. Amintirea unei cazaturi cu capul in jos din varful unui copac inalt plin de rod, o galeata plina de apa in zgomotul unei sosele, o ata de care inca mai atarna un dinte de lapte, o minge in petice alb-negru, aruncata pe un sant plin cu apa, o carte cu muschetari, acoperita cu puf si zeama de piersica, toate povestile cu cai spuse de batranul care statea mereu picior peste picior, mierea mancata direct din stup, roti de bicicleta, guma de mestecat adusa dupa amiaza, pui de om fara camasa facand lupte pe iarba de langa sosea, o pisica florie care stia sa se uite la televizor, locuri frumoase vazute de la inaltime si sarituri in gol facute de pe fanarii ce stateau sa se pravaleasca. Le cunosteam prea bine pe toate pentru ca toate aveau mirosul lor specific.

Asa cum iarna miroase a nori si fum rece sau cum toamna miroase a vara dospita si iarba uscata, arome isi prind si memoriile, simti mirosul si mai simti o parere de rau pentru ca s-au dus pe rand pana la ultima. Te bucuri doar atunci cand plimbandu-te pe strada noaptea sau ziua, simti mirosul in nas si iti aduci aminte, atunci realizezi ca s-au pastrat toate si toate cele ce au fost si au trecut te-au facut ceea ce esti.
Un astfel de tablou imi infatisa trupul ce se indrepta spre mine, un tablou de aduceri-aminte, o viata veche pe care o pierdusem la un moment dat printre mormane de fier si mana.