The Unbearable Lightness of Being: Nietzsche; Kundera; Kaufman…

Director: Philip Kaufman
Writers: Milan Kundera (novel), Jean-Claude Carrière (screenplay)
Stars: Daniel Day-Lewis, Juliette Binoche and Lena Olin

The Unbearable Lightness of Being regizat de Philip Kaufman este ecranizarea romanului cu acelasi nume semnat de Milan Kundera in anul 1984.
Filmul se deschide printr-o secventa de nuditate in care tanarul chirurg Tomas isi roaga una dintre asistente sa-si scoata hainele. Aceasta prima secventa precum si modul de interpretarea al lui Daniel Day Lewis din primele 5 minute seteaza asteptarile de suprafata pe care spectatorul trebuie sa le aiba de la personajul masculin central.
Daca privim deschiderea romanului lui Kundera observam ca personajul Tomas revine in mintea naratorului in urma unor reflectii filozofice strans legate de conceptul de recurenta eterna statuat de Nietzsche in lucrarile sale.

Conform lui Nietzsche intamplarile din viata unui om revin la nesfarsit, neexistand practic, situatie sau eveniment care sa nu fi avut loc deja.
Aceasta recurenta evenimentiala eterna este refuzata de Kundera. Pentru acesta viata este traita o singura data, recompensa unei vieti corespunzatoare fiind chiar unicitatea clipelor din care aceasta este compusa.
Observam cum debutul filmului nu este aliniat cu cel al romanului, Kaufman acoperind substanta filozofica cu un debut fulminant al actiunii.

Firul narativ se invarte in jurul a trei personaje: Tomas (chirurg tanar ce dobandeste in fiecare zi noi cunostinte medicale cat si noi cunostinte referitoare la asternuturi) Tereza (tipul de femeie de care un Tomas s-ar indragosti) si Sabina (amanta si cea mai apropiata prietena a lui Tomas, personaj care isi exprima trairile interne prin sexualitate).

In timp ce Tomas si Sabina reprezinta tipologii asemanatoare, Tereza vine ca personaj complementar pentru Tomas. Introvertita, pudica si naiva aceasta incearca sa inteleaga usurinta cu care Tomas intelege viata si modul lipsit de implicatii in care aceasta traieste.

Triunghiul amoros are ca punct culminant apropierea Terezei de Sabina, moment al filmului extrem de bine gestionat de regizor si perfect interpretat de cele doua actrite.
Tensiunea sexuala se taie cu cutitul la fiecare cinci minute fiind alimentate de privirile de cuceritor ale lui Daniel Day Lewis precum si de senzualitatea atat de diferita manifestata pe de o parte de femeia matura (Lena Olin) si de cealalta parte de adolescenta crduda din toate punctele de vedere (Juliette Binoche)

Fundalul filmului ramane cel setat de Kundera in romanul sau.
Primavara de la Praga, inceputul ocupatiei sovietice, tineri in strada incercand sa opreasca tancurile cu mainile goale, aparate de fotografiat si starea generala de revolta impotriva unei ocupatii incorecte.
Rapiditatea cu care evenimentele se succed destabilizeaza momentele de acalmie prin care filmul se deschide. Jocurile de priviri si de cuvinte dintre Daniel Day Lewis si Lena Olin devin mai rare, actiunea filmului patrunde intr-un alt mediu.
Filmul te plimba treptat prin Praga amenintata de trupele sovietice, prin inceputul marsului sovietic, prin Geneva cea pururea libera, inapoi in Praga ocupata-Praga rosie culminand cu zona retrasa a Cehoslovaciei, un mediu rural ascuns, linistit. Observam cum filmul parcurge patru medii diferite din punct de vedere politic si social reusind sa impuna atmosfera corespunzatoare pentru fiecare dintre acestee medii.
Acest du-te vino de situatii, locatii si evenimente devine o poveste frumoasa care privita de la final spre inceput lasa un sentiment de melancolie.
Filmul i-a iesit lui Kaufman, drept dovada el incearca peste doi ani, dupa acelasi tipar, Henry & June (1990) o biografie a lui Henry Miller cu Uma Thurman (de o frumusete sufocanta) in rolul sotiei scriitorului. Scenele de nuditate si sexualitate au fost considerate de unii critici drept tuse mult prea groase dar la urma urmei discutam despre Miller…

Pentru ca reuseste sa adapteze cea mai cunoscuta carte a unui autor pretentios cu sine insusi reusind sa mentina nivelul critic ridicat si interesat si pentru ca insereaza solide idei filozofice in imagini care nu pot fi ignorate

The Unbearable Lightness of Being este un film apreciat si recomandat de Dugheana

Poezie pentru omul orb…

AL TREILEA DEMON

Il priveam cu oarecare retinere fara sa ma holbez si o faceam in fiecare dimineata.

E un soi de retinere in modul in care ii privescpe acesti oameni .Nu pot intelege daca e curiozitate sau mila sau un soi gratitudine fata de faptul ca viata mea este cu mult diferita de a lor.Nici nu incerc din rasputeri sa inteleg. E derutant insa modul in care falsa mea compasiune se spulbera imediat ce sunt nevoit , sa intru in contact cu genul asta de oameni.In realitate intru in contact cu oameni mult mai rai,cu adevarati nemernici, pe care nu ar trebui sa ii ating nici macar de la distanta cu un bat, acestia insa imi frapeaza vazul in asemenea mod incat uit adeseori de nimicnicia lor si traversez teritoriul.

Imi aduc aminte perfect cum plouase in seara aia.O ploaie varatica cu miros de fum, iarba si mir dulce.Priveam pamantul invaluit de siroaie de pe fereastra mea din camera in care locuiam in gazda.
Nu m-am gandit nici pentru o secunda la ceva anume in momentele in care priveam ploaia.Mintea mea era goala si asa aveam intentia sa ramana.

Lucram la domnul C. atunci ca om bun la toate.Astazi inhamam caii pentru plimbarea domnisoarei C.maine defalacam o parte din gradina cu legume. Principala mea ocupatie era insa fara indoiala, desfundarea cosurilor toamna tarziu.
Conacul era urias iar hornurile se ridicau la inaltimi tulburatoare. Nu pot spune acum daca eram foarte priceput la asta sau doar dispensabil, era atributia mea si punct. Erau zilele acelea in care nu mai aveam bani decat de paine cu ceai. Atunci mi-au degerat trei degete de la mana dreapta si tot atunci era sa lesin pe acoperisul conacului din pricina frigului. Zilele acelea nu sunt departe nici acum.
In ziua in care ploaia de vara patrunsese prin tavanul micutei camere in care locuiam pe strada J. si imi udase singura pereche de pantofi pe care o aveam, fusesem alergat de domnul C. in toate zonele orasului. La bacanie, la dispensar, acasa la primar, la taraba cu fructe din coltul pietei unde merele erau mai lucioase, la domnul M. la croitorie, din nou in piata unde tiganca imi luase pe kilogramele de mere de trei ori mai multi bani decat trebuia.
Asadar, ma simteam obosit si ma durea capul. Priveam ploaia si nu ma gandeam la nimic.
Imi amintesc vag ca am mancat ceva prajit in foarte multa untura si am baut doua pahare de vin rosu din partea gazdei, pahare pe care aveam sa le regret amarnic a doua zi, nu pentru ca as fi baut prea mult ci pentru ca posirca era atat de proasta inca gustul de mucegai si caceadar mi-a ramas mult timp in gura.

Dimineata parea una obisnuita. Am iesit din mica mea camera cu perdele afumate si am plecat spre domnul C. pe acelasi drum pe care plecam in fiecare dimineata .
Vedeam oameni grabiti ,cladiri crapate, o miscare continuua in jurul meu care ma inviora in fiecare dimineata.Banuiesc ca e vorba de senzatia aceea de scop precis pe care o are lumea sau cel putin o mare parte din lume .
Dimineata decurgea monoton asa cum o iubeam sau asa cum ma obisnuisem sa o iubesc.
Era mazga pe jos, iar pantofii mei erau inca uzi. In fata scarilor de marmura furnicarul se ingrosa,era lume multa, inghesuita, miscarea se oprise iar fetele erau indreptate in acelasi loc.
Am marit pasul pana cand multimea de corpuri mi-a oprit inaintarea .

Si nu-mi pasa ce prezicator nebun isi vindea revelatiile la colt de strada.

Eu imi cautam batranul, vagabondul care imi facea fata sa se schimonoseasca de mila, omul care ma facea sa multumesc in fiecare zi pentru viata mea plina de neajunsuri.Il cautam disperat, cum nu o facusem niciodata.Ma strecuram si impingeam trupurile greoaie din fata mea agatand cu nasturii mei mari veste si paltoane, trecand nepasator cu picioarele pline de noroi peste sandale de femei, peste pantofi de barbati.
L-am zarit din spatele unei palarii negre, cu genunchii dusi la piept, cu parul alb ce-i acoperea jumatate din fata stropita cu noroi. Avea aceleasi zdrente care imi faceau dimineata mai buna, aceiasi bocanci fara sireturi cu limbile aplecate inainte. Ochii refuzasera sa se inchine mortii ramasesera deschisi procesand chinul de zi cu zi.

Si ma miscam mai greu ca niciodata, iar durerea pe care o simteam in piept era din ce in ce mai intensa. Ma invarteam cu lumea, cu trecatorii, cu ferestrele magazinelor, cu zgomotul rotilor de trasura ca si cand intregul univers s-ar fi topit peste mine. Imi amintesc ca am pasit ca un nou -nascut. Simteam maini reci si inerte, adierea paltonului ce imi cadea de pe umeri in noroi, genunchi de sticla si o durere in crestet.

M-am asezat usor langa bocancii ce zaceau impreunati.Am intins mana , care brusc nu mai tremura si am incercat sa-i ating ochii. Ma simteam mai lucid ca niciodata in locul stramt de langa scarile de marmura zgariata, pe mazga uda. Simteam ca scarile de marmura imi dadusera intr-o zi cu soare nastere si ca totul se intampla prin voia scarilor.

In momentul acela mi-am amintit cand l-am vazut pe batranul cersetor pentru prima data.
Statea tot acolo pe scari, era aplecat cu un genunchi in pamant si aduna cu greu de pe marmura monedele pe care le aruncasera trei pustani in batjocura.

Era o distractie teribila pentru ei sa-l vada incercand sa ridice monedele plate de pe suprafata si mai plata a scarilor. Cu unghiile mari si pline de pamant, batranul ridica cate o moneda insa le scapa din buzunar pe celalalte in momentul in care se apleca.
Pe cei trei baieti ii distra foarte tare scena si strigau ironic incurajari catre batran.
De atunci fusese acolo in fiecare zi .

Vedeam din locul acela multimea care se spargea usor, oameni care mergeau catre scopul lor zilnic, unii se grabeau altii nu. Insa toti,absolut toti, isi gaseau timp sa priveasca.Nu spre mine sau spre batran, nu spre ceva anume.Erau cu totii in viata, traiau dincolo de rutina spre marea mea surprindere.

Raman etern indatorat si recunoscator batranului care ma privea in fiecare dimineata. Privirea lui m-a scos din putoarea multimii.Cu siguranta nu voi afla niciodata cine a fost, sau ce anume a facut inainte sa ajunga in coltul scarilor. Daca s-a nascut acolo sau daca si-a baut constiinta pana la nebunie.Toate astea conteaza acum mult prea putin. Povestea lui mi-a fost spusa fara cuvinte.Am gasit pentru cateva momente pe niste scari ude, in furia cotidianului, in strigatul multimii, linistea pura si intacta.

Versetul III

Era noapte iar vantul batea acum din fata, aproape ca-i prinsesem naravul.
Doua zile din fata plin de fierbinteala si uscat ca rumegusul, alte doua din spate, rece si ud, drept in plamanii mei care sufereau fara sa scoata un cuvant.
Prima data l-am simtit ca pe o usturime de-a lungul spinarii, apoi ca pe o umbra groasa aproape palpabila, o umbra familiara prin catifeaua ei pe care poate o indragisem candva.
M-am intors cu greu apsand pe degetul mare de la picior, asa cum o moristile din tabla se intorc in loc dupa vant si am mijit ochii pentru ca lacrimile sa-mi stearga cenusa.
Silueta de inaltime medie afundata in intuneric si departare incepea sa se desavarseasca din ce in ce mai mult.
Sclipiri de stea cazatoare sau de lumina reflectata in oglinda insoteau corpul subtire ce calca rar spre mine.

Mai intai picioarele…

Desculte, cu piele alba catifelata si degetele mici, parca infipt in roca tare ,vulcanica de o forta necunoscuta. O roba alba cusuta in fire de argint, vaporoasa si pulpele ce se conturau la fiecare pas.
Un cordon argintiu, impletit ce atarna pana la genunchi si incindea pana la sange talia.

Apoi bustul nascut de intuneric…

Slab ca un om bolnav cu oasele iesite prin culoarea deschisa a robei. Aplecat spre partea drepta de parca doua coaste ar fi fost scoase si inlocuite cu aer sau melana de perna.

Mainile, ce cautau puterea de a trage corpul mai departe…

Pumnii stransi in cocoloase mici, acoperiti de sute de firisoare mov facute din sange incheiau desfasurarea bratelor rahitice, supte si lipsite de putere. Cute de boala deasupra umerilor si la subrat.

Si capul cu infatisarea bine cunoscuta…

Par negru, des, ca peria de paie, lipsit de perciuni dar cu un smoc in varful capului ce acoperea din cand in cand, in bataia vantului, ochii de o culoare incerta.
O infatisare despre care stiam atat de multe dar care nu mi-a povestit niciodata ceva cu adevarat interesant.

Atunci s-au intors, ca intr-un vartej, memorii vechi, ascunse de rusine, acoperite de ani si preocupari, toate apartinand unui om pe care il cunoscusem candva. Amintirea unei cazaturi cu capul in jos din varful unui copac inalt plin de rod, o galeata plina de apa in zgomotul unei sosele, o ata de care inca mai atarna un dinte de lapte, o minge in petice alb-negru, aruncata pe un sant plin cu apa, o carte cu muschetari, acoperita cu puf si zeama de piersica, toate povestile cu cai spuse de batranul care statea mereu picior peste picior, mierea mancata direct din stup, roti de bicicleta, guma de mestecat adusa dupa amiaza, pui de om fara camasa facand lupte pe iarba de langa sosea, o pisica florie care stia sa se uite la televizor, locuri frumoase vazute de la inaltime si sarituri in gol facute de pe fanarii ce stateau sa se pravaleasca. Le cunosteam prea bine pe toate pentru ca toate aveau mirosul lor specific.

Asa cum iarna miroase a nori si fum rece sau cum toamna miroase a vara dospita si iarba uscata, arome isi prind si memoriile, simti mirosul si mai simti o parere de rau pentru ca s-au dus pe rand pana la ultima. Te bucuri doar atunci cand plimbandu-te pe strada noaptea sau ziua, simti mirosul in nas si iti aduci aminte, atunci realizezi ca s-au pastrat toate si toate cele ce au fost si au trecut te-au facut ceea ce esti.
Un astfel de tablou imi infatisa trupul ce se indrepta spre mine, un tablou de aduceri-aminte, o viata veche pe care o pierdusem la un moment dat printre mormane de fier si mana.

Poezie pentru omul orb….

Versetul II

PRINTRE DEGETE SI LACRIMI… i-am pieptanat visele unul cate unul pana cand nu a mai ramas nimic de pieptanat, pana cand parul de vise a devenit nisip.
Am calcat peste urmele pasilor ei incercand sa o prind de esarfa si sa o trag catre mine si am tot calcat pana ce mi s-au tocit calcaiele, am ramas cu cioatele astea doua, fara echilibru, intr-un balans constant ametitor.
Ea s-a asezat mereu in celalalt colt de strada, in cealalta statie de autobuz, pe partea opusa a apei sau la etajul 2. Eu am stat toata viata la 1, nu am dat coltul de teama superstitiilor, am circulat cu metroul si am invatat sa urasc panoramele si apusurile de soare pe marginea apei.
Ea pasind boem cu parul prins in elasticul roz, eu cioplind araci sau indoind cuie.
Sa o atingi. Sa o simti langa tine. Calda, i-ai saruta varful degetelor si ai adormi pe un fotoliu langa pat. Atunci nu ti-ar mai pasa de nimeni, nu ai mai da doi bani pe lume.
Si daca tot universul s-ar prabusi peste tine, ai suporta greutatea unei lumi in paragina fara sa scancesti, fara sa spui macar o vorba.
Nu ti-ar pasa de ei, nu ti-ar pasa nici macar de mine, desi iti sunt frate, atunci ai canta cu adevarat Puterea Divina iar anilor tai li s-ar adauga povara Sperantei.

Incepi sa crezi ca o iei razna? Iti zambesc ca un prieten dar nu inteleg o iota din ce imi spui, tu nu ai nevoie de intelegere, frate. Recunoaste, te-ai confesa chiar si unui ibric de ceai in momentele astea. Stiu despre ce e vorba… In mana ta e o mana mica pe care nu o poti atinge, o mana care aluneca de fiecare data.
Ticalos ieftin si imputit! Ea a devenit singura unitate de masura la care te conformezi, e punctul tau fix cu care poti rasturna universul.
Priveste-o nemernicule! In momentul in care saruta ceramica de pe statuete, cum isi spala fata in apa diminetii. Vede-i fata in momentul in care ploaia o atinge, vede-i veselia de copil si imaginaza-te invalid. E singura modalitate in care te poti descrie, doar asa te pot intelege ceilalti, ca pe un invalid, o schita indoita a unui pictor tuberculos aflat in mizerie.

Vorbind cu mine am hotarat sa ma las topit de soare, sa zac in caldura atat cat este nevoie pentru ca pielea de pe frunte sa-mi curga peste ochi, sa ma cufund in tot, sa merg pretutindeni dar sa fiu material nicaieri. Doar o esenta capabila sa o cuprinda in orice moment din zi sau din noapte, atunci cand ea va dori sa cada

Vapori de asphalt in zilele de vara, picaturi de ploaie cazute peste mirosul ei toamna, zeci de milioane de ace de lumina dornice dar incapabile.
Eu, fara glas, incolor, dar pretutindeni
M-au adunat cu minutiozitate de pe frunzele unui salcam inflorit. Supt pe o carpa de bucatarie galbena, intr-un borcan de sirop de tuse bine spalat. Am fost oblojit de doi baieti , unul plin de pistrui celalalt cu breteaua rupta indesata in pantaloni..
Eram doar eu si doi paianjeni beti, momiti cu smoala calda si scaldati in spirt farmaceutic.
Ei se bateau, eu ii priveam mirat, lipsit de gesturi, fara sa-i indemn sa continue, fara sa-i rog sa se opreasca, doar o molecula de praf in fata unui spectacol de teatru.
Am scapat cu greu din borcan impingand o boaba de nisip cu spatele, am impins pana la epuizare, de doua ori pana la epuizare si dupa 8 zile de captivitate m-am vazut din nou afara.
Am calarit vantul pana acolo unde pamantul se priveste rusinat in oglinda, acolo m-am asezat si am tacut.
Istovit in varful muntelui am asteptat Mantuirea care insa, nu a mai ajuns.Acolo nu ploua niciodata iar peste valea galbena acoperita de cerul de funigine zburau pasari cu ciocurile taiate.
Le priveam stand intr-un picior pe un varf ascutit de munte.
Am stat mult timp acolo, cu ochii atintiti la valea galbena, cu muschii incordati puternic ca sarmele unei viori, lucrand la imbunatatirea starii de disconfort.
Am adormit de foarte multe ori pe coltul ala de munte. Zile si nopti a trecut iar hainele mele s-au scorojit in cele din urma si au inceput sa crape ca frunzele pe care le calci in picioare toamna.
Creierul inghetat de spaima dar plin de iertarea cautata. Frica luase locul oicarei simtiri, pentru ca frica este simtamantul primordial. Ne nastem in frica si murim in frica la fel cum toata viata o traim acoperind ceea ce insemna frica cu un colaj de sentimente mai putin puternice.
In spaima am inecat momentele in care o sarutam dimineata putin mai jos de ureche, in timp ce ea privea oamenii din balcon, sau clipele in care corpul ei din carne calda imi adormea in brate epuziat, dansurile irlandeze in saloane pline de miros de alcool sau serile de vara acoperite in vapori de regina-noptii pe care la iroseam in plimbari inutile.
Am ucis frumusetea clipei in care corpul tau gol se dilua in perdelele de satin verde si mersul tau incapatanat prin troienele uriase de zapada. Le-am ucis pentru ca imi dadeau dureri in cosul pieptului si simteam uneori ca raman fara aer.
Acum nu a mai ramas nimic. Nici urma de fluturi in stomac, pentru ca fluturii i-am ars demult. Nu tu emotie, nu tu curaj, nu a mai ramas nimic. Si daca nu m-ai crezut vreodata am sa le las scrise pe piatra vulcanica, le cioplesc in varful asta de munte pentru ca in felul asta nu am sa le mai uit niciodata.
Asadar>

AL DOILEA DEMON

Probabil asa a inceput.
Cu mine leganandu-ma pe stanga si pe dreapta, cu fete vesele care pe masura ce anii au trecut si-au mai pierdut din stralucire.
Cu bucata de pantaloni de stofa pe care am scapat-o din mana in momentul in care soarta sau orice alta forta neravasa a decis ca nu mai e nevoie sa ma tin strans.
Asa s-au dus toate.
Diminetile pline de roua, dupa-amieze calde racorite in camere de pamant unde numai racoarea paiantei si plasele de paianjen m-au vazut sarutand-o.

Acum ma uit si realizez ca mi-a trebuit cam mult sa invat ca nu pot schimba nimic pe pamantul asta si ca randuiala face parte intr-un fel sau altul din viata noastra.Fiecare rotita cade pe cealalta exact la timp ca dispozitivul sa nu se rupa.

Atunci eram liber si nu dadeam importanta lucrurilor.
Alergam toata ziua prin troscot si bateam drumuri printre vite si livezi de pruni.Seara ma asezam pe iarba si iarba era calda, de acolo ma luau cu greu acasa.
Stiam ca o sa ma intorc mereu in locul acela placut si ca nimeni nu ma va opri sa ma asez pe bucata de tarana acoperita de iarba,sa zac, sa privesc si sa tac.

Ea vorbea putin si purta ciorapi albi cu volane din dantela. Eu eram mereu plin de praf si cu tenisii din picioare rupti.
Lacrimile ei curg la fel chiar si acum dupa douazeci de ani: rapid din cristalul ochiului, acoperind pernutele moi de sub sprancene, usor pe lungul nasului apoi pe catifaua obrazului.
Gura nu se mai schimonoseste pentru ca acum spre deosebire de atunci stie pentru ce plange iar plansul ii vine de undeva din interior, din golul stomacului.
Atunci o stergeam cu mana mea murdara, acum nu indraznesc sa o ating nici macar cu o batista de velvet.

E ciudat cum simt cateodata ca cei mai buni ani i-am pierdut deja. Sa nu fiu inteles gresit, nu ma simt batran si inca imi place mirosul de frunze arse dimineata in aerul rece, inca mai umblu descult prin noroi si inca mai sar peste garduri, dar ceva nu mai pare la fel.
Atunci timpul trecea mai greu, acum abia daca mai gasesc secundele necesare sa-mi trag suflarea.

Imi amintesc ce gust aveau in ziua aceea caramelele aduse de tata. Erau doua de cacao si una de coacaze. Exact asa, doua in folie maron si una in ambalaj purpuriu.
Le mestecam pe drum si loveam pietre cu piciorul.
Ea m-a chemat prin gard si mi-a atins degetele prin fierul rece.Am pus genunchiul pe banca din lemn din fata portii si m-am sprijinit cu bratele in stalpii de beton care miroseau a mortar plouat.
Cand am coborat ea m-a luat de mana si m-a tarat prin fata casei, pe sub bolta cu struguri, prin poarta ce ducea catre gradina, pe sub ciresul galben care era in parg, pana in spate la umbra foilor de zmeur.
Acolo ne-am asezat pe o buturuga mare uscata.

Ea m-a intrebat ce imi doresc cel mai mult pe lumea asta iar eu am balbait ceva neimportant.
Apoi m-a intrebat scurt si retezat daca o iubesc.Atunci m-am simtit incoltit si mi-am intors capul pentru a alunga cateva muste de pe mana dreapta.
Ea m-a intrebat din nou de data asta mai apasat si agatandu-si degetele de tricoul meu sifonat.
Am spus “da” si doua buze moi m-au lovit ciudat si fara traiectorie in dedesubtul nasului.
Ea a fugit iar eu am plecat soldateste cu un zambet idiot pe fata pe care nu l-am mai sters vreo trei sau patru zile.

In ziua in care a plecat nu am mers sa o vad sau sa-mi iau la revedere, am tipat la mama si m-am urcat pe garaj, acolo am si dormit in noaptea aceea.
Cred ca de atunci, din noaptea aia a aparut blestemata asta de viteza.Si simt ca nu ma mai opresc, inca mai caut busteanul uscat si bucata de iarba calda insa am impresia ca ceea ce a fost pierdut nu va mai fi gasit vreodata.
Totul se rezuma pentru mine…pentru noi la “du-te vino” la “atunci” si infamul de “acum”, iar “acum” devine “atunci” mult prea repede.
Chiar acum, “acum” a devenit “atunci”.
Si imaginile pe care le vedeam candva sunt doar linii verzi si rosii atunci cand calc in picioare decoruri cenusii.

Asa au trecut douazeci de ani si cateodata inca o mai vad mancand inghetata de piersici, fericita si tanara. Visul ma minte iar eu incep iar sa alerg si imaginile pe care le consideram clare se topesc din nou.
Acum, chiar in momentul asta deschid usa din holul blocului in care ea sta, cu o mana da bolnav ce nu se opreste din tremurat, neoanele ma orbesc, mi-e greata si simt o caldura uda in crestet.
Imi vine sa vomit iar rotulele nu-mi mai pot suporta greutatea trupului.
Ma tarasc cu umarul de pereti doi metri apoi inca trei pasi ii fac normal, lucid.
Numarul 40…e usa ei, usa de garsoniera mica dintr-un bloc cu bulina rosie.
Prima bocanitura, a doua, a treia ….
“Sa opreasca cineva zgomotul!!”
Creierii imi ard si simt cum nu mai am saliva in gura, am gatul prea uscat si ma simt de parca as bea nisip.Transpir prea mult?
Usa se deschide iar noi pasim in intuneric pe un hol micut.
Prima usa e baia din fata e baia.Ea apare din dreapta de unde e dormitorul, se aseaza pe pat iar lacrimile ii curg la fel ca atunci cand eram mici numai ca acum ii plange tot corpul.Sta in fata mea si se spulbera usor, devine invizibila bucati din chipul ei frumos stralucesc di cand in cand infundat.
Bezna a acoperit-o.
Alexandru o intreaba cat vrea iar ea raspunde raspicat:
“70”
“Pentru amandoi?”
Ea tace iar el ii intinde banii.Isi ia dreptul fara prea mare sfiala sau retinere .
Usa ramane intre-deschisa iar eu ma asez pe gresia din hol cu spatele transpirat lipit de peretele rece.
Alexandru imi zambeste si imi face cu ochiul iar eu ii zambesc inapoi mort si simt cum ungiile imi patrund in pielea ce-mi acopera stomacul.
Ea isi da bluza jos lasand la vedere o carne vanata si trecuta, ridica usor capul din pamant si ma priveste fix prin crapatura usii.
Ii citesc pe buze dar nu inteleg nimic.Vrea sa-mi vorbeasca, sa nu taca, sa nu ramana singura.
Il impinge pe Alexandru spre mijlocul camerei si se aseaza cu picioarele desfacute pe marginea patului.Cauta turbata ceva in dedesubtul patului.
Acum apuca garoul cu dintii si ma priveste din nou fix.
“Ma iubesti?”
Am inchis usa si m-am asezat din nou cu spatele de peretele rece.

Poezie pentru omul orb …

Versetul I

In cutie aerul e rarefiat dar mintea iti este libera.
Am visat la poteci cu lastari de liliac si grau incoltit, la pamant inrosit de sangele dusmanului si al aproapelui meu.

In fata mea , fumoasa alba cu parul peste buze si-a schimbat ochii binefacatori in pietre reci pe care soarele le-a spulberat in mii de bucatele iar corpul ei a fost acoperit cu par negru de cal.
In cutie, mintea mea a nascut visul tigancii care se topeste in bogatie…
O tiganca tanara si slaba imbracata intr-o rochie alba vaporoasa imi danseaza in picioarele goale pe un drum de tara. Mainile fragile si subtiri se ridica spre cerul senin de aprilie in timp ce vantul primavaratic ii mangaie sanii pe jumatate goi.

Trupul de argila moale se balanseaza in arcuri dezvelind o piele cafenie matasoasa.
Picioarele ii deseneaza cercuri ce devin din ce in ce mai mari pe masura ce dansul se intensifica.
Praful refuza sa se ridice iar fata maslinie si incruntata a tigancii pare acoperita de sute de casmiruri.

La o margine de drum, pe malul unui sant adanc o umbra robusta de barbat pazeste dansul micutei tiganci.
Umbra se misca de la stanga la dreapta si pare de nepotolit , devine din ce in ce mai mare si mai rapida , gesticuleaza devenind distorsionata, diforma de la un capat la altul.
Nori patati se ridica deasupra femeii brunete stergandu-i stralucirea parului si a fetei in timp ce ea isi continua pasul ritualic, cu ochii inchisi, imbratisata de racoarea pamantului.
Ploaia o acopera rapid si violent lovindu-i buzele moi, iar teama si frigul ii acopera fata de schisme in timp ce ea devine din ce in mai frumoasa.
Apa ii dezvaluie trasaturi ascunse, sculptate de mult , uitate de mult.
O stralucire orbitoare rasare din vartejul haotic si zgomotos al ploii .
Tiganca isi vede mainile stralucind asemeni diamantelor, picioarele ce candva loveau pamantul devin aur lichid, siroaie pretioase ce abunda pe masura ce chipul de copil imbatraneste devenind scortos si sters.
Micuta faptura din carne se erodeaza treptat pana cand materia piere iar lumina ii ia locul.
Norii se retrag si umbra isi gaseste calmul, inainteaza supusa catre fascicolul nou-nascut in fata caruia se inchina.

Mi-am plans pleoapele in palme la imaginea fericirii mancate de bestiile pamantului.
Fericirea taiata, intepata, tavalita si sfartecata in falcile hidoase ale animalelor.
Ieri mi-am spart dintii de peretii cutiei, i-am ciobit pe rand, unul cate unul ca sa-mi infund rasul grotesc si scarbos.
Preoti cu cadelnite pline de tamaie si mir ating coroanele mirilor, le strang in maini pana ce acestea devin ramuri de portocal aruncate in gradina greceasca unde trupul meu primeste amidina soarelui.
Ma scurg printre milioane de fire de iarba pana in mijlocul Iadului apoi explodez spre Soare ca sa ma prabusesc pe pasunile muntilor unde zapada imi acopera taieturile.

si caut cheia cutiei in buzunarul de la camasa dar camasa a putrezit de mult.
Imi sfasii pielea si caut cu unghiile cheia in tesuturi, in molecule, in nucleii fiintei pana ma intorc pe dos.
Ma privesc pe mine din interior asa cum privesc si lumea, o camera de inregistrat unde imaginile vii sucombeaza in diapozitive .
Oameni ce vin si pleca, ce urca si coboara, femei care zambesc, femei sarutate, dezonorate, julite in genunchi si cu parul incalcit de noroi, femeia ce ma poarta in pantece si pe care o sarut din interior.
Zac patruns de umezeala intr-o balta rosie de un parfum seducator, sexual.
Buze pantagruelice imi agata trupul pana la prapastia de sticla. Sunt absorbit in grota iar maselele cariate ale masinariei imi zdrobesc treptat trupul. Falange, metatarsiene, tarsiene, aud tronetul sternului si zgomotul maselelor stricate frecandu-mi craniul.
Iar coastele sunt arcuite catre cer, catre cerul gurii, iar coastele par sa se roage la Dumnezeu acum. Parasesc pamantul asta imbacsit de durere, intristare si suspin pentru un loc mai bun unde lumina nu ma alina dar mai ales nu ma deranjeaza.
Inapoi in cutie batrane perete, aici unde probabil m-am nascut, unde ne-am nascut cu totii si de unde ar fi pacat sa plecam fara a spune ramas bun.
Ma adun din colturile cutiei bezmetic. Din nou intr-o singura bucata, nefragmentat, fara intrebari serioase si inutile, fara gesturi sau vorbe de complezenta, fara sa mi se picteze cate o fata diferita in fiecare dimineata. Era gresit totul. Ca om m-am simtit intreg dar privindu-ma in cioburi m-am inteles pe bucati. Nu exista sfarsit.

Am 20 de zile de cand curat o pata de grasime de pe peretele cutiei., o pata destul de mica de altfel pe care o frec cu unghia de la degetul aratator al mainii stangi, pe celelalte 9 le-am consumat sunt tocite ca o o gura de sapa care a lucrat in ciment.
Frec cu unghia si cu epiderma pana ce caldura generata de frictiune imi atinge fata, pana cand miroase a sulf. Cand broboanele de transpiratie ating marimea unui bob de mazare ma opresc, astept un minut apoi ma apuc din nou de curatat. De doua zile simt ca ma cufund din ce in ce mai mult in peretele cutiei iar de azi m-am hotarat: ori eu ma adancesc in cutie ori cutia in mine, nu mai e cale de intoarcere…

PRIMUL DEMON

Motaia zambind pe scaunul rosu din fata mea si parea ca zace intr-o epuizare totala. Ca o planta care isi trage resursele din pamant, parea ca isi extrage putinul de care are nevoie direct din scaun.
Nu era chiar o placere sa-l privesti, arata murdar. Peste pantofii cu cusatura pe deasupra de culoare neagra se varsau niste pantaloni crem destul de ciudati care pareau, si cu siguranta erau, primiti de pomana. O caciula subtire, cu indoitura marinareasca ce dezvelea doua urechi ascutite si cativa carlionti galbui de pe frunte.
Mi-am dat seama dupa ochi. Culoarea lor deschisa si frumoasa ascundea cu usurinta cutele de batranete si ridurile sapate de timp in obrajii scheletici. Cu toate astea ceea ce mi-a atras atentia si mi-a confirmat teoria a fost ceata permanenta din ochii lui. Tabloul patetic pe care il expunea lumii era doar de fatada, era servit acelora care nu vor sa inteleaga si care se multumesc doar cu a cunoaste.
Acum priveam demonul din spate. In mana dreapta isi tinea sacosa de rafie iar mana stanga si-o bagase in buzunar, parea retras intr-o cochilie invizibila cu fiecare parte a corpului asezata la locul ei astfel incat intregul fiintei sa dobandeasca eficienta maxima.

M-am asezat din nou in fata lui. Aceiasi ochi neclari, acelasi zambet ironic si enervant.
Intinse mana catre buzunarul de la piept al sacoului si scoase din captuseala o bucata de piele maro, un portmoneu cu marginile zgariate pe care il cuprinse cu amandoua mainile.
Cu gesturi de origami scoase din portofel o hartie acoperita cu litere si numere -scriituri dracesti- pe care nu am apucat sa le vad dar care pareau de neinteles pentru mine.Privi hartia o buna bucata de vreme, rastimp in care buzele ii dansara frenetic apoi o impaturi atent cu degetele acelea crapate de veacurile iadului si o indesa in captuseala.
Se apuca din nou de scotocit in portmoneu, cu aceeasi expresie a omului care detine secretul capital. Scoase un obiect din metal de marimea unei palme pe care l-am vazut stralucind in lumina neonului- un pumnal arabesc, un iatagan in miniatura, cu forma de corn, bun de spintecat burti sau de jupuit piei, sau o lama totala, fara cusur, care lasa rani oriunde ar fi atinsa-un varf de lance sau o parte dintr-un trident rupt, deteriorat de la atatea suflete. Pana si diavolii isi duc sculele la reparat.

L-am urmarit pe o strada necirculata, ascunzandu-ma in aburii cu miros de tocana ai unui restaurant. Eu zburam pe deasupra blocurilor, el pasea schiop in acelasi ritm de o cadenta imperfecta, cu sacosa de rafie in mana dreapta, cu stanga in buzunar, pastrand senzatia de cochilie impenetrabila.
Facu dreapta la primul colt in timp ce eu il urmaream din interiorul unei conserve de peste neterminata, din nou dreapta pe langa un morman de cauciucuri de rezerva si drept inainte pe langa un perete din caramida.
Parea sa stearga zidul de mizerie cu sacoul lui din stofa gri, un ritual satanic, o rugaciune rea, menita sa aduca ploi de foc, morti si suflete.
Eram la 8 pasi in spatele lui ascuns intr-o gaura de aerisire pe care se sleisera urme de untura .
Demonul se scotocea din nou in buzunarul de la piept de unde scoase o cheie groasa, roasa de rugina la capete.
Framanta cateva minute cheia in mainile crapate pline de funigine si pamant, o puse la loc si isi relua mersul defect lustruind caramizile cu sacoul.
In fata unei cladiri cu doua etaje, saltata pe patru coloane demonul imbracat in piele de om se opri.
El in fata scarilor, eu in spatele unui ghiveci in care crestea nestingherit un asparagus.
Acum paseam amandoi in acelasi timp. Cu mine ascunzandu-ma in zgomotul pasilor lui de teama ca levitatia sa nu produca prea mult zgomot. Calcand pe coridorul fara lumina mai ca devenisem o singura fiinta, gemeni, doar ca el era diavol.

Garsoniera notata cu un numar 9 modulat in alama coclita isi planta usa in fata noastra.
Diavolul scoase cheia si se apleca spre broasca, bajbaind pe intuneric, in timp ce pulsul meu crestea din ce in ce mai mult.
Dupa scartaitul mecanic al usii am simtit o taietura in ceafa ,o stare de rau ce pleca din talpi si se inalta catre crestet in timp ce ochii imi erau plini de lacrimi.
Asa zaceam in spatele demonului atarnat in carlige de abator.
L-am vazut radicand mainile din senin, tinandu-le intinse paralel cu pamantul ca un Iisus din Rio acoperit cu fes marinaresc si cu sacou din stofa, iar mainile-i desenau o imbratisare care acoperea spatiul din fata garsonierei.
Pe peretele din interior, peretele opus usii, zacea atarnata intr-o rana o oglinda de nunta ornata pe margini cu flori si linii. In reflectia ei am vazut doua mogaldete aproape dezbracate : un baiat cat bratul meu drept si o fata mai inalta cu o palma decat el, cu parul blond impletit.
Copiii pareau sa zambeasca si sa se apropie cu o fericire prosteasca de demonul care isi casca din ce in ce mai mult bratele oribile, pana la infinit, pana unde cerul se uneste cu pamantul.
Cred ca atunci au inceput secventele acelea cumplite. Creierul meu prins intr-o menghina procesand milioane si milioane de actiuni care mai de care mai socante , imagini morbide, scene si scenarii dezgustatoare cu doi copii pasind de fiecare data la fel de fericiti din lumina wolframului incandescent pana in umbra de candelabru a demonului .Si pe toate le-am simtit atat de reale.
Apoi, ceva s-a intamplat.

Cu miscari drepte si calculate, mana dreapta pleca din nou spre buzunarul de la piept de unde rasari din nou pumnalul arabesc, argint viu, orbitor in lumina becului.
Totul era sfarsit in momentul in care am inceput din nou sa-mi simt limba plina de saliva.
In fata mea zacea demonul, lungit pe burta cu bratele de candelabru sub el si cu nasul incovoiat in pamant de greutatea corpului.
Din spatele urechilor se prelingea cu greu un sange gros , inchegat care se latea pana pe ceafa si care umezea gulerul camasii.
Erau doua gauri de creion, perfect executate, in acelasi loc, de o parte si de alta a gatului. Eram liber si viata prindea un nou contur.
Pe holul ingust al cladirii fetita sta ghemuita cu genunchii stransi la subsoara in timp ce baiatul se invartea in jurul ei intr-un picior lovindu-si sonor urechile cu podul palmelor.
M-am ridicat beat de pe beton, mi-am aranjat parul cu mainile de sange inchegat, mi-am inchis nasturii de la palton cu atentie si am plecat calcand peste corpul ce zace incalcit in fata mea.

Incerc o senzatie de mandrie amestecata cu fiori de frica sau poate nerabdare.
In urma mea o doamna grasa imbracata in capot isi tine mana la gura.
Am daruit mantuirea, am devenit datator de viata furand suflete de la Chin si alinand suflete cersetoare.Am daruit lumina primind in schimb o muzicuta argintie si o reteta de medicamente compensate.
Numai in urma mea o doamna grasa, imbracata in capot isi scapa bocetele printre degete si lacrimi…